Gabriel Elefteriu, The paradox of Europe’s latent power and the fine line in Putin’s strategy
Nu este un secret faptul că Europa se află într-o stare deplorabilă, stare care continuă să se deterioreze. A decăzut de mult de la vârful succesului său economic din ajunul Marii Recesiuni. În acele zile de glorie dinainte de 2008, PIB-ul UE îl depășea pe cel al SUA cu aproximativ 11% și era de aproximativ 3,5 ori mai mare decât cel al Chinei. În ceea ce privește paritatea puterii de cumpărare, avantajul față de americani era chiar mai mare, de aproape 30%.
De atunci, a fost în scădere. A patra revoluție industrială - tehnologiile erei internetului – trece pe lână ea: nu se întrezăresc giganți tehnologici globali europeni și, probabil, nu vor mai exista niciodată. Green Dementia - sau este vorba de Green Deal? - a reușit doar să accelereze dez-industrializarea continentului. Există, desigur, câteva puncte luminoase și domenii de excelență care s-au păstrat - în special în știință și cercetare ori domenii de nișă precum explorarea spațiului. Dar acestea sunt prea mici pentru a conta în imaginea economică de ansamblu. Așadar, astăzi, PIB-ul nominal al SUA este cu 50% mai mare decât cel al UE, China atingând același nivel, dar depășind Europa cu peste 40% în termeni de paritate a puterii de cumpărare. Cifrele spun, însă, doar o parte a poveștii. Problemele structurale cronice ale Europei - statele sociale supradimensionate, datoriile, insecuritatea energetică etc. - fac ca decăderea ulterioară să fie cu atât mai de greu de oprit.
Distrugerea provocată de elitele care au guvernat Europa se întinde mult dincolo de economie. Politica externă a UE, redusă în principal la promovarea fanatică a „valorilor europene” ipocrite, a contribuit la deschiderea drumului către protestele EuroMaidan și războiul din Ucraina, către consolidarea Iranului (prin JCPOA) și a anti-Israel, precum și către atacul continuu al migranților asupra frontierelor europene. Pe plan intern, prin autoritarismul și incompetența lor crescânde, establishments-urile europene au adus multe dintre țările lor - în special Franța - în pragul unui război civil. Fenomenul populist de tip MAGA a fost oarecum ținut sub control, dar se intensifică de-a lungul fiecărui ciclu electoral pentru Parlamentul European. Întrucât cauzele politice, sociale și economice care stau la baza ascensiunii populiste nu se schimbă, ci doar se agravează, nu este greu de imaginat ce ne așteaptă.
În ceea ce privește apărarea, continentul încă se agață cu disperare de Statele Unite pentru a-l proteja. Oricât îl disprețuiește pe Donald Trump, acesta este încă daddy pentru Europa - așa cum l-a numit șeful NATO, Mark Rutte - pentru că numai puterea americană poate proteja populațiile fragede, fragile, nerăzboinice și încărcate de beneficii ale Europei de marele și răul urs din Est.
Anul acesta, UE a început să-și arate intenția de re army, dar cele 800 de miliarde de euro promise în acest scop de Ursula von der Leyen nu sunt altceva decât o speculație teoretică despre cheltuielile viitoare ale guvernelor naționale (pe care CE nu le controlează), combinate cu un plan de creștere a datoriilor, care va debilita și mai mult economiile europene. Cât despre presupusul potențial de creștere economică, investițiile în apărare sunt cunoscute ca fiind una dintre cele mai puțin eficiente forme de alocare a capitalului în timp de pace. Adevărul este că nimeni - inclusiv Germania - nu este dispus să facă alegerea reală și dificilă de a reduce asistența socială pentru a plăti expansiunea militară, care singură poate crea o apărare mai puternică și sustenabilă pe termen lung.
Acesta este motivul pentru care noua Foaie de parcurs a Comisiei pentru pregătirea în domeniul apărării, salutată în mass-media ca o declarație de hotărâre pentru cele patru inițiative emblematice pe care le prezintă - de la apărarea împotriva dronelor la un „Scut spațial” – nu va reuși nici ea să convingă pe nimeni, darămite pe ruși, că UE este serioasă. În ceea ce privește detaliile, se admite că aceasta este doar o „propunere”, UE sperând să acționeze ca un „facilitator” și că „statele membre vor decide asupra acestor inițiative emblematice”. Guvernele naționale sunt cele care „vor fi motoarele acestor inițiative, convenind după cum consideră de cuviință asupra […] alocării fondurilor bugetelor naționale”. Concluzia vine de la sine.
Prin urmare, impresia dată de traiectoria Europei este destul de descurajantă. Văzută în lumina dură a realității sale actuale, lăsând deoparte retorica sa elevată și visurile proprii, Europa este o imagine a unei slăbiciuni crescânde pe aproape toate fronturile – nu pe cele ale forței. Nicio demonstrație de solidaritate europeană din partea liderilor săi, între ei sau cu Ucraina, nu poate masca fragilitatea și insecuritatea continentului.
Pe asta s-a bazat Vladimir Putin în politica sa din ce în ce mai agresivă și în provocările sale împotriva Europei. Rusia are propriile probleme, dar a stabilit o formă de dominație psihologică împotriva Europei, care este fundamental înrădăcinată în această percepție de bază a slăbiciunii versus forță. Per total, Europa poate fi mult mai bogată și mai mare decât Rusia în aproape toate aspectele - chiar și în ceea ce privește unele cifre militare de bază, cu excepția celei nucleare - dar celelalte slăbiciuni ale sale înseamnă că nu poate traduce acest lucru în putere coercitivă. Acest lucru oferă Moscovei un spațiu considerabil pentru a insista și mai mult.
Prin urmare, calculele rusești depind în întregime de faptul că liderii europeni nu posedă capitalul politic necesar pentru a mobiliza întreaga putere latentă a continentului. Acest lucru s-ar putea realiza doar dacă ar izbucni un război armat real; până atunci, ideea că Europa este „în război” cu Rusia rămâne puțin mai mult decât o metaforă, cu un pic de război hibrid (care nu funcționează) pe margini. Nu se poate oferi o dovadă mai bună decât apelul lui Emmanuel Macron la o tranziție către o „economie de război”, pe care l-a rostit pentru prima dată în iunie 2022. Practic, a eșuat: nicio astfel de mobilizare nu a fost posibilă - și nu poate fi posibilă – din simplul motiv că războiul este fundamental diferit de pace. În război, puterile din timp de război intră în vigoare. Sub amenințarea unui atac armat, statul poate face brusc lucruri de neconceput în timp de pace. Economia ar intra sub un control central semnificativ pentru a crește și orienta producția către nevoile militare. Industrii întregi pot fi naționalizate direct, dacă este nevoie. Înclinațiile pacifiste ale publicului european moderat și rezistența la serviciul militar - evidente mai ales în rândul tinerilor, conform sondajelor actuale - ar deveni irelevante: guvernele ar putea, dacă situația ar cere acest lucru, să introducă recrutarea.
Toate acestea ar dura ceva timp. Dacă izbucnește un război cu Rusia și dacă acesta nu devine nuclear - ceea ce ar rămâne probabil o măsură de ultimă instanță - Europa este probabil să sufere pagube semnificative în primele etape. Dar Rusia nu ar avea nicio cale spre victorie. Ce va face Putin, să-și trimită trupele până la Paris? Chiar și în cel mai rău scenariu în care apărarea aliată se prăbușește complet pe Frontul de Est - destul de puțin probabil - în cele din urmă, orice forță de invazie rusă ar rămâne fără energie din cauza supraexpansiunii, dacă nu din alt motiv. Orice campanie de bombardament aerian rusească împotriva Europei nu ar reuși, de asemenea, să aducă un rezultat decisiv, așa cum este cazul chiar și în Ucraina.
Deci, în cele din urmă, orice astfel de conflict între Rusia și Europa s-ar transforma într-un lung și dur război de uzură. Diferența față de războiul din Ucraina ar fi că, în acest caz, Rusia le-ar fi înmânat liderilor europeni cheile pentru deblocarea întregului potențial economic al Europei - prin transformare industrială forțată - și scopul unificator care ar pacifica foarte rapid conflictele politice și sociale interne ale continentului, așa cum s-a întâmplat peste tot în 1914.
Aici eșuează de obicei estimările de dinainte de război: agresorii evaluează greșit transformarea care are loc, noua motivație și logică a rezistenței, schimbarea psihologică și noile posibilități pe care le dezlănțuie aceasta, dacă ținta atacului supraviețuiește loviturii inițiale. În cazul nostru, în ciuda tuturor necazurilor sale actuale, Europa cu siguranță ar lupta cel puțin suficient de mult timp pentru a face inevitabil un conflict extins.
Putin este cu siguranță conștient de acest potențial latent al puterii europene. Paradoxul este, desigur, că Europa nu îl poate manifesta și exprima în timp de pace, ci numai dacă izbucnește războiul. Este o situație ciudată: Europa este atât slabă, cât și puternică în același timp, dar aceste două stări de existență nu sunt relevante în același timp. Imperativul suprem al strategiei Rusiei este de a evita războiul cu Europa, deoarece nu l-ar putea câștiga niciodată; acesta este motivul pentru care ideea - existentă chiar și înainte de 2022 - că Putin va invada vreodată NATO are puțină greutate. Dar Putin se bazează în mod abil pe propriile eșecuri ale Europei de a-și concretiza puterea în timp de pace - cel puțin până când vor apărea lideri mai puternici pe continent, poate după propriul său model.
Legat de subiectul articolului, o lectura foarte provocatoare! Chiar cred ca puterea latentă a Europei e undeva în ecuația unui Green Deal implementat smart. Avem creierele necesare sa o scoatem la capat, sunt optimist!