Am formulat, săptămâna trecută, niște posibile întrebări pe care am fi putut să ni le punem atunci când, în presă, s-a relatat despre un document „oficial”, publicat pe site-ul Departamentului american de Justiție. Documentul respectiv era o declarație a unui domn american cu privire la abordarea sa de către un politician român, care dorea să devină sursă CIA.
Întrebările au rămas nepuse. În schimb, discuția s-a purtat în jurul a ceea ce a părut să aibă semnificație: servicii secrete, agenți, recrutare, trădare etc.
Nu a existat nicio îndoială cu privire la faptul în sine, și nu mă refer la intențiile politicianului român, a căror veridicitate ar fi fost complicat de demonstrat. Ci cu privire la ceea ce era la îndemână: o hârtie oficială apărută online.
De altfel, singurul fapt concret acesta a fost. Ce este cu hârtia respectivă? E autentică? De ce, dacă este autentică, din multitudinea de documente ale Departamentului de Justiție, a devenit brusc vizibilă și la îndemâna publicului din România? Cine este domnul care face declarații? E un personaj real, are toate acele calități cu care a fost acreditat? Ceea ce afirmă - începând cu adresa trecută în document - este corect și în ce măsură este relevant? Și așa mai departe.
Doar că, așa cum se întâmplă de multe ori, a intervenit un ... miraj. Mirajul secretului. O perdea, nu știu dacă de fum, dar cu siguranță suficient de robustă ca să nu ne lase creierele să facă prea multe conexiuni. Ori de câte ori în spațiul public apare o poveste despre serviciile de informații ori documente clasificate, se fac simțite două atitudini: „aha, e clar, e din zona aceea de secrete, deci cu siguranță trebuie să fie ceva” sau „aha, e clar, e din zona aceea de secrete, deci mai bine nu ne băgăm”. Ambele atitudini, una arogantă, cealaltă pioasă, una de înfruntare a autorității, cealaltă de pas înapoi în fața aceleiași autorități sunt generate de mirajul secretului. Și de aici la obținerea ori promovarea de știri false calea este deschisă.
Paradoxal, de mirajul secretului nu sunt scutiți nici cei care sunt înăuntru, în serviciile de informații, cei care, în aparență, tocmai prin poziția lor, în spatele cortinei de secrete, ar trebui să fie feriți de capcane.
De pildă, în urmă cu mulți ani, un curs de limbă străină, organizat de un stat prieten pentru membrii unei instituții din sistemul național de securitate, a dat mari bătăi de cap participanților încă de la prima întâlnire a cursanților cu ... profesorii. Pentru că au fost puși în următoarea ipostază: fiecare să facă un pas în față și să descrie cu ce se ocupă. Nimic mai simplu. Doar că a urmat panica: cum așa, să spun eu ce fac, eu care sunt SECRET din cap până în picioare? Mirajul secretului s-a făcut simțit. Stresul apartenenței la un ceva despre care trebuie să se tacă pentru că altfel e de rău.
Întrebările care ar fi trebuit să fie puse, nu au fost nici atunci formulate: cine e cel care mă întreabă? În ce calitate și cu ce scop? Pot să răspund? Cu siguranță că da: în limitele unor legi și ale bunului simț.
Întrebările rămase în aer și mirajul secretului au făcut ca participanții să nu realizeze că acel curs nici măcar nu era despre a învăța o limbă străină, ci despre ... cultural awareness.
Același miraj a făcut ca cei de față să nu priceapă nici că, de fapt, nu erau niște cursanți. Că cineva învăța despre ei după cum, dacă ar fi ieșit din chingile stresului instituțional, la rândul lor, ei ar fi putut învăța despre alții. Așa, posibil ca autorii cursului să fi bifat în zona lor de cultural awareness: românii sunt atât de năuciți de autoritate încât uită de ei înșiși.
În fața cantității copleșitoare de informații, punerea corectă a întrebărilor, a cât mai multor întrebări, indiferent de care parte a lumii secretelor te afli, este prima măsură de apărare față de știri false, de bazaconii și de panica indusă de ele.
Te apără de greșeli și de ridicol.
Înveți că a păstra un „secret” nu este sinonim cu a păstra tăcerea și a nu pune întrebări.
Și a fi deschis la minte nu are nicio legătură cu trădarea.
Pentru că, până la urmă, mirajul secretului este doar o altă limită, este neputința de a gândi critic.
P.S: hârtia care a provocat rumoare, „documentul” de pe site-ul Departamentului de Justiție al SUA, surpriză, nu mai e de găsit. De ce?