Interviu al jurnalistului Ghassan Bin Jaddo, de la Al-Mayadeen, Liban, cu ministrul iranian de Externe, Sayyed Abbas Araqchi, 4 iunie:
Ghassan Bin Jaddo: sunt ridicate probleme importante cu privire la relațiile Iranului cu țările arabe, în special cu țările din Golful Persic. În ceea ce privește Omanul, relațiile istorice ale Iranului cu această țară au fost, întotdeauna, prietenoase și frățești; atât în timpul domniei sultanului Qaboos, cât și în timpul domniei sultanului Haitham. Se pare că se formează înțelegeri serioase între cele două țări cu privire la Strâmtoarea Ormuz. Se poate confirma acest lucru?
Araghchi: avem o relație foarte prietenoasă și frățească cu Omanul. În războiul recent, ați fost martor că nu s-a făcut niciun rău Omanului, cu excepția unuia sau a două incidente care au fost fie greșeli, fie neînțelegeri. Avem relații foarte strânse. După cum ați menționat, ne consultăm, în prezent, în mod specific cu privire la Strâmtoarea Oormuz. Strâmtoarea Ormuz se află în apele teritoriale ale Iranului și Omanului. Nu este o cale navigabilă internațională. O parte din strâmtoare ține de apele teritoriale iraniene, o parte de apele teritoriale omaneze. Prin urmare, Iranul și Omanul, ca două țări de coastă ale Strâmtorii Ormuz, au dreptul natural de a guverna Strâmtoarea...
Omar Ahmad, Why Oman now holds the key to Hormuz:
Pe 5 mai 2026, Iranul a anunțat înființarea Autorității Strâmtorii Golfului Persic (PGSA), un organism prezentat de Teheran ca un mecanism de reglementare a tranzitului prin Strâmtoarea Ormuz și de colectare a taxelor pentru trecerea comercială. Dacă va fi implementată, această mișcare ar transforma o amenințare iraniană de lungă durată într-o realitate administrativă, oferind Teheranului o nouă putere de influență asupra uneia dintre cele mai sensibile artere comerciale din lume.
Sultanatul Omanului se află în centrul acestui calcul. Teheranul a inclus Muscatul în discuțiile privind viitoarea gestionare a Strâmtorii, pe de o parte pentru că Omanul a fost considerat, mult timp, un mediator de încredere, iar, pe de altă parte, pentru că geografia îi conferă sultanatului un rol inevitabil.
Muscat nu se limitează doar la a găzdui discuții sau a transmite mesaje între rivali. Este implicat în chestiunea cine stabilește regulile pentru Ormuz, în ce măsură își poate oficializa Iranul poziția acolo și dacă Consiliul de Cooperare al Golfului (CCG) poate accepta un acord care îi conferă statului membru Oman un rol central în menținerea deschisă a căii navigabile.
Washingtonul a precizat clar că nu va accepta niciun aranjament care să slăbească capacitatea sa de a supraveghea calea navigabilă sau de a limita influența regională a Iranului. Omanul plătește acum prețul propriei sale utilități. „Elveția Orientului Mijlociu” nu mai este doar gazda tăcută a discuțiilor dintre inamici; devine o țintă a presiunilor, deoarece diplomația sa indică o ordine în Golf mai puțin dependentă de coerciția SUA.
Valoarea Omanului în Golful Persic se bazează pe o combinație de geografie, reținere și încredere acumulată. Timp de decenii, Muscat a acționat ca un canal între state care nu pot comunica direct, de la SUA și Iran până la capitalele rivale din Golf și guvernul de facto din Sanaa și Arabia Saudită. Relațiile sale cu Teheranul datează dinaintea Republicii Islamice și au fost, de obicei, ghidate mai puțin de ideologie și mai mult de faptele concrete legate de linia de coastă, comerț și securitate.
Navele care intră sau ies din Strâmtoarea Ormuz trebuie să se deplaseze prin Golful Oman, în timp ce schema de separare a traficului stabilită trece prin apele adiacente exclavei omaneze Musandam. Acest lucru face ca Omanul să fie indispensabil pentru fiecare actor implicat: Iranul, statele CCG, Pakistanul, India, China, SUA și piețele energetice europene care depind de aprovizionarea din Golf.
„Aceasta este o problemă veche și nouă”, spune Mohammed bin Awad al-Mashikhi, academician, cercetător specializat în comunicarea de masă, referindu-se la acordul Oman-Iran din 1974, din timpul șahilor, când cele două state și-au împărțit responsabilitățile în Strâmtoarea Ormuz. El spune că rolul Omanului s-a dezvoltat, ulterior, în jurul supravegherii trecerii, protejării apelor sale teritoriale, conservării mediului marin și ghidării navelor prin strâmtoare.
În politica externă iraniană, utilitatea Omanului este evidentă. Spre deosebire de Riadul din anii de vârf ai confruntării saudito-iraniene, Muscat nu a încercat niciodată să transforme relația sa cu Teheranul într-un câmp de luptă sectar sau ideologic.
A menținut comunicarea, și-a protejat autonomia și a refuzat să devină o platformă pentru campanii de presiune maximă. Această postură i-a oferit acum Omanului spațiul necesar pentru a discuta cu Iranul într-un moment în care puțini alții o pot face.
În interiorul Consiliului de Cooperare al Golfului, Omanul a acționat rareori ca un element perturbator, însă, în privința Iranului, Yemenului și Palestinei, Muscatul s-a distanțat adesea de politicile clar aliniate ale Abu Dhabi-ului și Riadului.
Abdullah Baabood, un cercetător specializat în afacerile Golfului și relațiile internaționale, consideră că poziția actuală a Omanului cu privire la Strâmtoarea Ormuz se încadrează în strategia sa de echilibrare de lungă durată. „Această strategie este cel mai bine înțeleasă ca o încercare de a echilibra simultan trei obiective: păstrarea libertății de navigație și a funcțiilor comerciale internaționale ale strâmtorii; menținerea relației sale strategice cu Iranul și prevenirea escaladării; și evitarea unei confruntări directe cu SUA, puterile occidentale și țările din Golf. Dificultatea pentru Muscat este că aceste obiective devin din ce în ce mai dificil de reconciliat pe măsură ce problema Ormuz devine mai politizată.”
De aceea, este importantă medierea Omanului între Iran și SUA în 2025 și 2026. În cadrul negocierilor din 2026, se pare că ministrul omanez de Externe, Sayyid Badr bin Hamad al-Busaidi, ar fi obținut de la Teheran o concesie nucleară majoră, inclusiv o clauză privind îmbogățirea zero a uraniului. Nu este clar dacă această înțelegere poate fi reluată după război, dar episodul a subliniat cât de serios tratează Iranul Omanul ca un canal de comunicare.
Pentru Teheran, Omanul este un stat din Golf care a menținut relațiile de-a lungul multiplelor crize, a refuzat să adere la Acordurile Abraham și a continuat să susțină că securitatea regională nu poate fi externalizată către puteri din afara regiunii. Pentru Washington, aceeași independență a devenit din ce în ce mai incomodă, mai ales că Muscat refuză să-și integreze medierea în parcursul de normalizare a relațiilor dintre SUA și Israel.
Întrebarea centrală este dacă Omanul depune eforturi doar pentru a menține trecerea în siguranță prin Strâmtoarea Ormuz sau dacă se îndreaptă către o înțelegere mai formală cu Iranul privind modul în care vor fi gestionate tranzitul, securitatea și, eventual, taxele.
Limbajul public al Muscat rămâne precaut. Oficialii din Oman vorbesc despre navigație „sigură și sustenabilă”, dezescaladare și acorduri care protejează comerțul internațional. Limbajul Teheranului a fost mai asertiv, în special în ceea ce privește reglementarea și plățile.
Ahmed al-Mukhaini, analist independent de politici publice, crede că Omanul nu consideră Ormuz „o monedă de schimb”, ci „o funcție a suveranității și a responsabilității aferente de a menține strâmtoarea ca o arteră strategică comună”. Rolul Omanului, spune el, este „de a menține navigația deschisă, legală și previzibilă, împiedicând, în același timp, strâmtoarea să devină un teatru de escaladare”.
Baabood spune că declarațiile oficialilor din Oman au subliniat, în mod constant, „trecerea în siguranță, securitatea maritimă, dreptul internațional, comerțul și lanțurile de aprovizionare neîntrerupte și diplomația ca mijloace de garantare a navigației”. Recentele întâlniri omanezo-iraniene sunt structurate public în jurul „principiilor care guvernează libertatea navigației” în temeiul dreptului internațional, mai degrabă decât în jurul acordurilor de control exclusiv. „Acest lucru este în concordanță cu poziția tradițională a Omanului: strâmtoarea este o cale navigabilă comună a cărei stabilitate este în beneficiul tuturor, inclusiv al Omanului însuși”, explică Baabood.
Mukhaini spune că relația Omanului cu Iranul este înrădăcinată în geografie, mai degrabă decât în alinierea ideologică. „Iranul este un vecin de peste o cale navigabilă îngustă și sensibilă; prin urmare, relația nu este un lux, ci este ceva inevitabil în materie de securitate”, spune el, adăugând că discuțiile recente, Oman și Iran s-au concentrat pe „o trecere lină și sigură prin strâmtoare”.
Între timp, Mashikhi a avertizat că acțiunile unilaterale iraniene în Ormuz ar invita exact genul de intervenție externă căreia Teheranul spune că i se opune. Amintește că, în timpul vizitei președintelui iranian Ebrahim Raisi la Muscat, în 2022, acesta a declarat televiziunii de stat iraniane că Teheranul ar trebui să evite militarizarea strâmtorii sau acțiunile fără coordonare cu Omanul. „Am avertizat la vremea respectivă că, dacă Iranul nu se coordonează cu Omanul, acest pasaj se va transforma într-un coridor internațional, iar marile puteri vor intra în joc”. În opinia lui Mukhaini, ultima criză a confirmat acest avertisment.
Partea mai complexă a poveștii este cea economică. Omanul și Iranul au încercat, constant, să aprofundeze legăturile comerciale, de transport, energetice și portuare, ceea ce i-a dat Muscatului interesul de a obține o soluționare care să stabilizeze strâmtoarea fără a o supune logicii militare a Washingtonului. În același timp, Mukhaini susține că angajamentul Omanului față de Iran nu reprezintă o abatere de la angajamentele sale față de Golf.„Așa îi protejează Omanul. Valoarea Muscatului pentru vecinii săi constă tocmai în capacitatea sa de a discuta direct și sincer cu Teheranul, fără a deveni reprezentantul Teheranului, și de a liniști țările din CCG fără a deveni parte a unui bloc conflictual.”
Arabia Saudită, Kuweitul, Qatarul și Pakistanul au toate motive să urmărească cu atenție situația, dar cea mai imediată coordonare a Omanului este cu statele direct expuse la canalul navigabil.
Mashikhi spune că Muscat continuă să se coordoneze cu statele din Golf în problema Ormuz, în special cu cele cele mai expuse la această cale navigabilă. În timpul recentei crize, spune el, Omanul a coordonat cu Arabia Saudită și Kuweit trecerea unor nave prin apele teritoriale omaneze „și, bineînțeles, în coordonare cu Iranul”. Dar Omanul nu vrea să ducă singur povara. „În opinia mea personală, Omanul nu vrea să fie polițistul strâmtorii fără a fi compensat pentru riscurile cu care se confruntă.” Nimic din toate acestea nu înseamnă că Riadul, Doha sau Islamabad vor susține pur și simplu o schemă iraniană de taxare. Înseamnă însă că Omanul nu operează într-un vid și că diplomația sa cu Iranul ar putea fi mai ușor de tolerat pentru aceste state decât o confruntare directă irano-americană pe marginea strâmtorii.
Mukhaini rezumă poziția Omanului în trei puncte forte: „neutralitate nu înseamnă pasivitate; echilibrul nu înseamnă ambiguitate; iar dialogul nu înseamnă aliniere”. Poziția Omanului, spune el, rămâne bazată pe „respect reciproc, neamestec în afacerile interne și respect pentru legalitatea internațională”, ceea ce, la rândul său, necesită responsabilitate regională și cooperare globală.
Potrivit lui Baabood, este posibil ca Muscat să se îndrepte către o înțelegere practică de securitate cu Teheranul, dar nu către un regim comun de control politic.„Realitatea probabilă este că Omanul încearcă să negocieze acorduri de deconflictualitate, coordonarea transportului maritim, mecanisme de gestionare a crizelor și măsuri de consolidare a încrederii, fără a susține pretenția geopolitică mai amplă a Iranului de a reglementa transportul maritim internațional. Cu alte cuvinte, Omanul pare să caute un acord funcțional, nu o alianță strategică pentru Ormuz.”
Pe 27 mai, președintele SUA, Donald Trump, a intensificat presiunea cu o amenințare care i-a șocat chiar și pe unii dintre criticii Omanului. Comentând rolul Omanului în discuțiile din jurul Ormuz, a avertizat : „Omanul se va comporta la fel ca toți ceilalți, altfel va trebui să-i aruncăm în aer”. Remarca a fost înțeleasă în întreaga regiune ca un avertisment că răbdarea Washingtonului față de medierea omaneză s-a diminuat.
Purtătorul de cuvânt al Ministerului iranian de Externe, Esmail Baghaei, a condamnat amenințarea lui Trump, numind-o „periculoasă” și „de intimidare”, spunând că amenințările de a „distruge” un stat membru al ONU care a jucat mult timp un rol constructiv de mediere încalcă interdicția fundamentală privind amenințarea cu forța. O zi mai târziu, ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a declarat că și-a exprimat „solidaritatea Iranului cu Omanul în fața oricărei amenințări” în timpul unei convorbiri cu omologul său omanez.
Preocuparea mai profundă a SUA nu este doar chestiunea taxelor. Washingtonul încearcă să prevină orice înțelegere care îi slăbește capacitatea de a supraveghea punctele de blocare maritimă din Golf, legând în același timp aranjamentele postbelice de calea mai largă de normalizare cu Israelul.
În Oman, eforturile de normalizare se lovesc de o tradiție de politică externă construită pe Inițiativa Arabă de Pace, drepturile palestinienilor și un refuz de a trata recunoașterea Israelului ca pe o taxă de intrare pentru stabilitatea regională.
Analistul Mohammed Alaasmi a surprins starea de spirit într-o postare pe X, argumentând că presiunea exercitată de Trump a fost mai puțin legată de taxele din strâmtoare și mai mult de poziția fermă a Omanului în dosarul Acordurilor Abraham. În interpretarea sa, amenințarea reflectă frustrarea SUA față de refuzul Muscat de a muta calea normalizării într-o direcție utilă Washingtonului și Tel Avivului.
Poziția Omanului a fost influențată și de evenimentele din Yemen. Alinierea deschisă a Consiliului de Tranziție Sudic, susținut de Emiratele Arabe Unite și acum desființat, cu interesele israeliene, combinată cu amenințările la adresa teritoriului suveran omanez, a întărit prudența Muscat cu privire la extinderea strategică a normalizării.
Sultanatul înțelege că un ordin favorabil Israelului în Peninsula Arabică ar avea consecințe directe de-a lungul granițelor și căilor sale maritime.