Lectura de duminică: Invisible Ink, grupul de scriere creativă al CIA
Romancierul american Johannes Lichtman a fost invitat să vorbească cu un grup de scriitori la sediul CIA din Langley.
Într-un articol din The Paris Review, Lichtman povestește ineditul experienței sale, care începe în parcare, parcarea la sediul CIA fiind o durere de cap, nu doar pentru vizitatori, ci și pentru oamenii care lucrează acolo:
„Primăvara trecută, un prieten al unui prieten a vizitat biroul meu și m-a invitat la Langley pentru a vorbi cu Invisible Ink, grupul de scriere creativă al CIA. (…) Am întrebat-o pe Vivian (nu este numele ei adevărat) despre ce voia să vorbesc. Ea a spus că subiectul discuției depindea în întregime de mine. Am întrebat ce nivel au scriitorii din grup. Ea a spus că grupul a avut scriitori de toate nivelurile. (…)Pe măsură ce mă gândeam la invitație, mă tot întrebam de ce am fost invitat. Nu scriu despre subiecte adiacente CIA și nici nu am suficient de mult succes ca romancier încât oamenii din afara unui cerc restrâns – unul despre care mă îndoiesc că include agențiile de informații din SUA – să-mi cunoască numele. Așa că invitația a fost un mister.(…)
În dimineața convenită, câteva săptămâni mai târziu, am părăsit apartamentul meu din D.C. și am condus în fumul provenind de la incendiile din Canada care plutea deasupra orașului. Când am opritla George Washington Parkway la ieșirea George Bush Center for Intelligence și am mers pe un drum cu utilizare restricționată, eram deja nervos. Sunt genul de persoană care își cântărește și măsoară valizele înainte de a zbura, ca nu cumva să fie certată la aeroport și nu-mi place să conduc pe drumuri cu indicatoare precum „numai pentru angajați” și „vei fi arestat”.
(…) Și apoi, după o curbă, au apărut o mulțime de mașini parcate. Mașini peste mașini peste mașini. Nu văzusem niciodată o parcare atât de mare, în afara evenimentelor sportive profesionale. Cadranele erau etichetate după culoare, rândurile după literă ... În timp ce ne învârteam rând după rând de mașini, Vivian mi-a spus că, dacă lucrezi aici și vrei să eviți o plimbare de douăzeci de minute de la mașina ta, trebuie să fii la birou până la 7 dimineața. M-am întrebat dacă acest lucru a fost intenționat – o modalitate de a încuraja orele lungi, cum ar fi companiile de tehnologie care oferă angajaților mese gratuite în cantinele care nu se deschid până la 18:30. Sau dacă a fost rezultatul expansiunii impuse de starea de supraveghere de după 11 septembrie și de popularitatea telefoanelor care ne înregistrează fiecare mișcare. (…)
La început, nu am putut găsi sala de conferințe. Ca și mine, Vivian nu avea voie să-și aducă telefonul în clădirea principală, dar chiar dacă ar fi făcut-o, nu știu pe cine ar fi sunat pentru indicații. Ofițerii CIA, în general, nu știu numele de familie ale colegilor lor. (Starbucks de la Langley este singurul Starbucks unde baristii nu au voie să-ți ceară numele.) Așa că nu am fotografii sau luat notițe, dar să merg prin clădirea principală din Langley este, în memoria mea, ca și cum ai merge printr-un aeroport într-o metropolă, încrucișat cu un spital, încrucișat cu un mall american, încrucișat cu o universitate est-europeană. Este mare și strălucitor, rece și brutal, totul deodată. Era o sală de portrete prezidențiale cu note de la comandanții șefi ai Serviciului Secret, toate scrise cu stilou elegant, cu excepția lui Donald Trump, care era scris cu Sharpie și spunea „Sunt atât de mândru de tine!”.
Am găsit în sfârșit sala de conferințe, printr-o ușă laterală din Muzeul CIA. Nu era clar pentru cine era acest muzeu, dar nu era un muzeu rău, plin de obiecte de interes: bucăți din Zidul Berlinului, camere cu cleme de cravată, dispozitive sovietice de depistare etc., expuse în vitrine de sticlă. Șase persoane erau așezate la masa de conferințe din interiorul sălii de conferințe, care nu avea ferestre și avea un sigiliu mare CIA pe perete.(…)
Am început prin a întreba ce scriau oamenii. În mod surprinzător, niciunul dintre scriitorii CIA nu scria romane de spioni. Ei lucrau la povestiri scurte. Sci-Fi distopic. O biografie prezidențială. Ficțiune de lux. Un blog personal, pe care mi s-a spus să mă uit dacă mi-am dorit vreodată o rețetă de brioșe cu adevărat bună. Grupul de scris a fost organizat în jurul a ceea ce suna ca un listserv( o aplicație care distribuie mesaje către abonații pe o listă de corespondență electronică) care anunța întâlniri periodice pentru membrii care erau disponibili în acea zi. Doar jumătate din oamenii din cameră păreau să se cunoască între ei.
Am vorbit puțin despre începuturile scrierii și falsele începuturi. Am citit prima pagină a ultimului meu roman, am explicat de ce am plasat prima scenă în SUA când restul romanului are loc în Ucraina și am trecut prin toate pornirile false pe care le-am luat pentru a ajunge unde doream . Un ofițer a ridicat mâna și a întrebat despre alegerea vocii la persoana întâi versus a treia. Un altul a întrebat despre tehnicile de revizuire. Un altul despre trecerea de la scris singur la lucrul cu un editor. A fost cel mai puțin remarcabil set de întrebări și răspunsuri la care am participat vreodată.
Am avut puțin timp de omorât înainte de prânz – timpul de prezență în sala de mese nu era flexibil – așa că Vivian m-a dus la magazinul de cadouri.
Având în vedere că aproape nimeni nu are voie să intre în Langley și că oamenii care lucrează pentru CIA nu ar trebui să-i facă reclamă, era, ca și în cazul muzeului, un mister pentru cine era magazinul de cadouri. Rafturile au fost aprovizionate cu tricouri (Central Intelligence Agency), căni (Central Intelligence Agency) și sos noutate pentru grătar (Top Secret Recipe!). Exista și un display Pride Month (Central Intelligence Agency în curcubeu). Am cumpărat un stilou Pride Month cu patru dolari.
Sala de mese era lungă și în cea mai mare parte goală – aparent o chestie de securitate – cu fețe de masă albe și un perete lung de ferestre care dădeau spre verdeața de mlaștină din nordul Virginiei. Sau mi s-a spus că în mod normal dădeau către verdeață. Astăzi dădeau către fumul de incendiu. Meniul era în esență ca orice mâncare de cantină – mâncare americană normală. Am comandat un burger cu cartofi prăjiți dulci și o Cola de la o chelneriță business într-o cămașă albă.
Ofițerul CIA așezat lângă mine a întrebat dacă cred că merită să-mi iau un agent literar. Am spus da, iar ea părea sceptică. (…)
În timp ce ne așteptam mâncarea, scriitorul de SF distopic a confirmat că dacă lucrezi pentru CIA, avocații trebuie să verifice orice se publică. Dar au fost mai îngăduitori decât aș fi ghicit. Ea a spus că unul dintre romanele sale a ajutat la schimbarea modului în care agenția a privit ficțiunea versus non-ficțiune. În timp ce i-au citit romanul, avocații au decis că doar pentru că un personaj dintr-un roman spune ceva nu înseamnă că autoarea este neapărat de acord, așa că ar trebui să existe mai multă libertate pentru scriitorii de ficțiune CIA. (Ceea ce sugerează că avocații CIA sunt critici literari mai nuanțați decât jumătate din Goodreads.)
Evident, nu puteți împărtăși informații clasificate, mi s-a spus. Nu puteți încălca Hatch Act, arătându-vă afilierea politică și, de asemenea, nu ar trebui să încălcați regula Washington Post, care a fost: Ar fi CIA stânjenită dacă asta ar apărea în Washington Post mâine? (Acest lucru părea cel mai dificil de determinat.)
Un alt ofițer a menționat că, din moment ce CIA are oameni care fac chestii în străinătate care ar putea fi considerate dubioase, trebuia să fii sensibil în acest sens. Am întrebat ce au vrut să spună când a spus îndoielnic, ceea ce a dus la o schimbare de subiect. I-am întrebat dacă știau de vreo problemă cu cineva care încearcă să publice ceva ce nu a putut fi aprobat. Unul dintre scriitorii mai în vârstă a spus că a auzit de un ofițer care a încercat să publice o carte de memorii care discuta despre experiența lui de rasism în CIA și i s-a spus că nu va putea până când nu se va pensiona.(…)”
Johannes Lichtman a debutat în 2020 cu romanul Such Good Work. Al doilea roman al său, Calling Ukraine, a fost desemnat una dintre „cele mai bune cărți de ficțiune ale anului (2023)” de către Library Journal. Poveștile și eseurile sale au apărut în Tin House, The Sun, The Paris Review Daily, Los Angeles Review of Books, Oxford American.
The Paris Review este o revistă literară trimestrială în limba engleză înființată la Paris în 1953. Sediul The Paris Review s-a mutat de la Paris la New York în 1973.