Lectura de duminică: mangustele au revenit în Golful Porcilor sau ... unde-s știrile de altă dată

Photo by Jim on Unsplash

La finalul toamnei din 1961, președintele John F. Kennedy a acceptat sfatul consilierului Richard Goodwin și a emis ordinul de creare a unui grup special axat pe Cuba și inițierea unei operațiuni - Mangusta. Ordinul specifica, de asemenea, că generalul Edward Lansdale de la Pentagon va conduce proiectul.

După eșecul din Golful Porcilor, Operațiunea Mangusta (Operation Mongoose), o campanie secretă de propagandă, sabotaj și acțiuni paramilitare, orchestrată de CIA și Departamentul Apărării, a fost concepută pentru a realiza ceea ce invazia planificată de CIA nu reușise: înlăturarea regimului comunist al lui Castro. Generalul Lansdale considera că proiectul CIA al invaziei fusese greșit direcționat, fiind concentrat pe raiduri armate mai degrabă decât pe acțiuni de constituire a unei mișcări populare care l-ar putea răsturna pe Fidel Castro. Și a dorit ca agenția de informații să își folosească flota de șapte ambarcațiuni în misiuni de infiltrare și exfiltrare, încercând să construiască rețele de informații și grupuri de rezistență în Cuba. Lansdale a înțeles potențialul utilizării în operațiune a lumii interlope, bisericii, femeilor, muncitorilor, studenților. Jumătate din sarcini au fost alocate exclusiv CIA sau realizate în comun cu agenția. Cea mai reușită infiltrare a Mongoose a fost Cobra, o rețea de aproape 100 de agenți, care au operat până în a doua jumătate a anului 1963. Pentru a introduce ilegal în Cuba echipamente de spionaj destinate agenților Cobra, CIA a recurs la valize diplomatice belgiene.

În martie 1962, s-a propus înscenarea unor atacuri teroriste sub steag fals pe teritoriul SUA (detonarea unor avioane americane, atacuri cu bombă în Miami), vina să fie atribuită Cubei și, astfel, să fie justificată o invazie militară. Președintele Kennedy a respins ideea. În octombrie 1962, în timp ce planificatorii Mongoose puneau la punct următorii pași, un avion de recunoaștere de mare altitudine U-2 al Forțelor Aeriene a făcut fotografii ale amplasamentelor sovietice de rachete cu rază medie și intermediară aflate în Cuba. Informațiile au declanșat criza rachetelor cubaneze. În fața unei potențiale confruntări nucleare cu rușii, Administrația Kennedy și-a concentrat eforturile pentru a găsi o modalitate de a preveni un război și de a determina Moscova să-și retragă rachetele. Și își făcea griji că atacurile secrete ale CIA asupra Cubei ar putea fi considerate provocări pentru ruși. La 30 octombrie, a fost transmis ordinul președintelui Kennedy de abandonare a misiunilor împotriva Cubei. În noiembrie, cu doar câteva zile înainte de atentatul asupra sa, președintele Kennedy s-a întâlnit cu ofițerii CIA pentru a revizui operațiunea din Cuba. Pe aceeași temă, în decembrie, CIA a avut prima întâlnire cu președintele Lyndon Baines Johnson, care a fost de părere că misiunile de sabotaj cu o șansă de succes mai mică de 50% ar trebui anulate. Din mai 1964, Johnson a redus, treptat, activitatea în Cuba.

De Operațiunea Mangusta s-a aflat prin 1975, în ancheta comisiei speciale de investigare condusă de senatorul Frank Church, comisie constituită în urma scandalului Watergate și a suspiciunilor privind abuzurile agențiilor de spionaj.

The New York Times a publicat, din noiembrie 1975, pagini întregi de transcrieri, rapoarte și rezumate ale investigației parlamentare, jurnaliștii explicând publicului cum „Operațiunea Mangusta a fost inima efortului agenției de a-l răsturna pe Castro”. Ulterior, pe măsură ce erau declasificate documente, New York Times a publicat analize, uneori ironice, despre operațiune. În noiembrie 1997, „Stupid Dirty Tricks” a detaliat 33 de planuri specifice ale CIA, inclusiv cele de a împrăștia pe insulă fotografii trucate cu un Castro obez și lacom în timp ce populația suferea de foame (Operațiunea Good Times).

Dar, înainte de anul 1975, ziarul nu a publicat nimic legat de numele de cod Mangusta sau despre existența unui plan centralizat de sabotaj privind insula aflată la 90 de mile distanță.

În schimb, a devenit faimos modul în care The New York Times a relatat despre invazia din Golful Porcilor în primăvara lui 1961. Cu câteva zile înainte ca invazia să aibă loc, corespondentul ziarului, Tad Szulc, a descoperit, în Miami, că o armată privată formată din exilați cubanezi, antrenată și finanțată în secret de CIA, se pregătea de un atac iminent. Szulc a scris un material care descria planul de debarcare pe insulă și menționa, explicit, că era coordonat de către agenții CIA. Însă, editorii Orvil Dryfoos și Turner Catledge s-au gândit că publicarea detaliilor strategice va periclita viețile soldaților și va distruge o operațiune a guvernului SUA. Ca urmare, au hotărât ca din articolul conceput de Szulc să fie eliminat elementul CIA. Agenții CIA au devenit „experți din Statele Unite”, iar detaliul care arăta că invazia este o chestiune de zile, a fost înlocuit cu formula „forțele sunt în curs de mobilizare”. Articolul a fost mutat într-o zonă mai puțin vizibilă a primei pagini. Astfel, la 7 aprilie, cititorii The New York Times au citit în ziar despre „Temeri legate de automatizare care îi eclipsează avantajele” și „Liberalii republicani se străduiesc să remodeleze imaginea partidului”. Ascuns la mijlocul paginii, un articol anunța că o armată de 5.000 până la 6.000 de oameni, hotărâtă să-l detroneze pe Castro, se aduna în Florida, Louisiana și Guatemala. Nu se menționa că atacul avea să aibă loc în mai puțin de două săptămâni.

Ani mai târziu, Turner Catledge preciza în autobiografie: „am publicat un articol de o mie de cuvinte, începând de la pagina 1, care a arătat perfect clar oricărui cititor inteligent că guvernul SUA antrena o armată de rebeli cubanezi care intenționau să invadeze Cuba.” Se mai spune că după ce operațiunea s-a încheiat cu un fiasco militar total și umilirea SUA, președintele John F. Kennedy a purtat o discuție în Biroul Oval cu Turner Catledge. Iar Kennedy ar fi declarat: „dacă ați fi publicat tot ce știați despre această operațiune înainte să înceapă, ne-ați fi salvat de la o greșeală colosală.” Se pare că la acel moment își schimbase opinia inițială. „Nu-mi vine să cred ce citesc!”, i-ar fi spus, anterior, Kennedy secretarului său de presă, Pierre Salinger. „Castro nu are nevoie de niciun agent aici. Tot ce trebuie să facă este să citească ziarele noastre.” Și președintele i-a sfătuit pe jurnaliști să se întrebe dacă ceea ce publică este în interesul securității naționale.

Unii consideră că articolul lui Szulc a fost diluat „la cererea Administrației Kennedy”. Alții sunt convinși că cei de la Casa Albă nu au avut nicio legătură cu publicarea articolului.

5 August 2026. CIA înființează o forță operativă secretă pentru Cuba, în contextul presiunilor lui Trump asupra Havanei, relatează The New York Times. Grupul de lucru va permite agenției de spionaj să direcționeze rapid mai multe resurse financiare, umane și tehnice către insulă, cu scopul de a crea fisuri în rândul elitei politice cubaneze. „Potrivit unor persoane informate despre acțiune”, grupul operativ include ofițeri de caz care recrutează și gestionează spioni, analiști de informații, ofițeri care conduc operațiuni cibernetice și ofițeri specializați în operațiuni de influență sub acoperire.

Conform ziarului, CIA a refuzat să comenteze. În schimb, a comentat ministrul adjunct de Externe al Cubei, Carlos Fernández de Cossío: „intențiile astea nu sunt o surpriză, deoarece Cuba a fost mult timp ținta eforturilor CIA de spionaj, subversiune și destabilizare, inclusiv terorism”.

New York Times ține să precizeze: spre deosebire de anii 1960, când grupul operativ CIA supraveghea antrenarea unei forțe de cubanezi care a lansat invazia, grupul actual nu are parteneri cubanezi organizați. Și nici nu are voie să faciliteze operațiuni letale, „deși un grup operativ din cadrul CIA, prin natura sa, este flexibil, iar autoritățile sub care operează pot fi schimbate oricând de către președinte”. De asemenea, amintește că directorul CIA, John Ratcliffe, s-a întâlnit, în mai, la Havana, cu înalți oficiali ai guvernului cubanez. Printre ei, Raúl Rodríguez Castro, nepotul lui Raúl Castro și consilier de securitate și ministrul de Interne, Lázaro Álvarez Casas.

Vremurile s-au schimbat.

Nu a mai fost necesar să treacă niște ani pentru ca The New York Times să fie la curent cu o operațiune a CIA.

Între The New York Times și Administrația Trump nu este o relație tocmai cordială. Donald Trump a dat în judecată The New York Times, acuzând ziarul de calomnie și defăimare și a susținutcă a devenit un megafon politic dedicat denigrării sale. Numele lui Donald Trump a apărut în investigațiile New York Times legate de cazul Jeffrey Epstein. Și tot New York Times a publicat un articol detaliat despre vulnerabilitățile și problemele de securitate ale noului avion prezidențial Air Force One. Administrația Trump a dispus investigarea surselor, agenții federali au mers la domiciliile reporterilor pentru a le înmâna citații, au fost emise mandate inclusiv pentru obținerea înregistrărilor telefonice ale jurnaliștilor și ale rudelor acestora. Departamentul de Justiție a retras, ulterior, citațiile abuzive. Citații care au fost autorizate de un înalt oficial din Departamentul de Justiție al lui Trump: Jay Clayton, pe atunci procuror, între timp devenit director al Informațiilor Naționale.

Trump continuă să folosească discursurile publice pentru a lansa insulte la adresa corespondenților New York Times, dar, deși critică publicația, președintele acceptă, ocazional, interviuri extinse cu jurnaliștii ei. Ziarul își menține linia editorială critică, publicând anchete despre deciziile Administrației și războaiele sale comerciale.

În timpul Administrației Trump, jurnaliștii The New York Times au fost un canal esențial prin care oficiali nemulțumiți din CIA au expus acțiunile Casei Albe, într-un război în care Donald Trump acuza public comunitatea de informații că face parte dintr-un „stat paralel” dedicat sabotării sale. New York Times a publicat numeroase articolele care menționau sau vizau direct CIA: ancheta privind ingerința Rusiei în alegerile din 2016, utilizarea de către Trump a prerogativelor de declasificare, tensiunile legate de Phenian (inclusiv misiuni secrete eșuate ale trupelor speciale în Coreea de Nord), detaliile operațiunilor clandestine din Asia sau Ucraina, managementul intern al directorilor numiți de Trump (Mike Pompeo și Gina Haspel). The New York Times a acoperit inclusiv subiectul Sindromului Havana, de la apariția sa în 2016. O analiză a ziarului a arătat cum Administrația folosește selectiv rapoartele de informații declasificate despre îmbolnăvirea bizară a diplomaților și spionilor pentru a avansa narațiuni politice în discursurile publice.

Dansul umbrelor: The New York Times și CIA, un studiu realizat de Chunfeng Lin de la Universitatea din China de Est, publicat în 2024, a analizat relația dintre corespondenții străini ai New York Times și Agenția Centrală de Informații, concluzionând că „poate fi asemănată cu un tango rafinat, unde converg lumile jurnalismului și spionajului”. Studiul „examinează modul în care aceste două entități proeminente, New York Times și CIA, au navigat prin interacțiunea complexă a dependenței reciproce, a intereselor conflictuale și a echilibrului delicat dintre transparență și secret, în timp ce se luptau pentru influență. Scoate la iveală conexiunile clandestine care leagă domeniile mass-media și intelligence, care au lăsat o amprentă semnificativă asupra peisajului jurnalismului american”. Autorul a împărțit relația în trei perioade distincte: anii 1960 și anteriori, caracterizați de moșteniri prebelice, progrese tehnologice și transformări geopolitice; anii 1970, caracterizați de luptele cu CIA; și anii 1980 și perioada care a urmat, când CIA a reluat recrutarea de jurnaliști.

Scriam, în Newsletter-ul de joi, despre un alt articol al New York Times.

Un ordin executiv al președintelui Trump din ianuarie amenință cu tarife vamale orice țară care livrează combustibil către Cuba. Conform ordinului executiv, „Cuba găzduiește cea mai mare unitate de informații transfrontiere a Rusiei, care caută să fure informații sensibile de securitate națională ale Statelor Unite”.

Timp de două luni, acuzația a fost, în mare parte, ignorată de către mass-media americană. Apoi, în martie, New York Times a publicat un articol în care se susține nu doar că baza de spionaj rusească există, ci și că este „plină de antene și alte echipamente de interceptare” capabile să spioneze Comandamentul Central al SUA, rampele de lansare a sateliților din Cape Canaveral și reședința lui Trump din Mar-a-Lago.

Belly of the Beast și Drop Site nu au găsit nicio dovadă a unei baze rusești active sau a echipamentului descris de New York Times.

Dar apele se agită. Secretarul de stat Marco Rubio și-a exprimat îngrijorarea cu privire la capacitatea Cubei de a se infiltra și influența instituțiilor americane de nivel înalt, detaliind ceea ce a descris ca fiind o rețea periculoasă de spionaj cubanez care subminează interesele americane. Comentariile au fost făcute după ce Departamentul de Stat a publicat un raport de 100 de pagini care detaliază operațiunile de influență ale Cubei în SUA, legând națiunea de Antifa și activismul radical, etichetând-o drept „capitala comunismului secolului XXI”.

Dă o mână de ajutor și The Independent : Trump a crescut numărul spionilor din Cuba, în timp ce SUA ia în considerare o invazie militară.

Și totuși, vremurile s-au schimbat.

Iar atunci când se publică despre operațiunile serviciilor secrete ar trebui să ne întrebăm nu numai dacă este adevărat ce se publică, ci și de ce se publică. Eventual, precum Kennedy, dacă este în interesul securității naționale.