A.Albohaya, Air supremacy or war: Iran and the US in West Asia’s final countdown
În timp ce mass-media cochetează cu scene trecătoare ale evenimentelor în desfășurare, radarele de navigație militară de deasupra Asiei de Vest desenează o hartă complet diferită - una care poate fi descrisă ca o hartă a „inevitabilității angajamentelor aeriene și maritime”.
Un observator mai atent se află în fața unei scene în care se finalizează construcția uneia dintre cele mai complexe arhitecturi de luptă ale erei moderne, unde „podul aerian” american care iese dinspre vest întâlnește „scutul aerian” iranian, care tocmai și-a plasat ultima piesă în nord și centru.
„Colții vulturului” și pariul penetrării silențioase
Cea mai însemnată dezvoltare calitativă este întruchipată în sosirea avioanelor de vânătoare F-15E Strike Eagle echipate cu sistemul EPAWSS (Active and Passive Survivability System).
Tehnic vorbind, acest sistem transformă aeronava într-o „fantomă electronică” în stare să „orbească” sistemele rusești S-300 pe care se bazează Teheranul.
Această „foarfecă electronică” a fost special concepută pentru a tăia firele rețelei de apărare aeriană pe care Iranul a finalizat-o, recent, deasupra Karaj și Tabriz, oferind Comandamentului Central al SUA capacitatea de a efectua un „atac chirurgical” în adâncul țării, fără detectare prealabilă.
„Piesa finală”: sigilarea breșelor iraniene
Pe de altă parte, Teheranul recunoaște amploarea amenințării. În consecință, mișcările sale recente, în conformitate cu notificările de navigație aeriană (NOTAM), au ajuns să traseze un „zid de blocaj” geostrategic. Acest lucru a fost realizat prin activarea frontului de la Tabriz, care închide „breșa nordică” pentru orice infiltrare din Caucaz, în timp ce declararea „focului liber” deasupra bazei aeriene Nojeh din Hamedan a transformat baza într-o umbrelă protectoare pentru „capacitatea ofensivă de răspuns”.
Această bază, care găzduiește bombardiere Phantom, este considerată „plămânul ofensiv” al Iranului și a fost acum complet securizată pentru a lansa atacuri de represalii la distanță.
Lupta „plămânilor”: kerosen versus radar
În aer, „respirația lungă” a americanilor se manifestă prin avioanele cisternă KC-135R și KC2 Voyager, care au fost observate în număr mare deasupra Iordaniei și Arabiei Saudite.
Acești „plămâni artificiali” elimină factorul timp și îi mențin non-stop pe luptători într-o stare de atac permanentă.
În schimb, Iranul a răspuns prin implementarea unei stări de alertă maximă (hair-trigger) pe aeroporturile capitalei, în special Mehrabad și Imam Khomeini, unde au fost impuse restricții stricte de viteză și altitudine cu scopul de a curăța cerul de orice zgomot civil.
Această măsură permite radarelor iraniene să se concentreze în totalitate asupra „țintelor invizibile (stealth)” care vin de dincolo de granițe.
Odată cu zorii zilei de joi, a opta a lunii curente, Teheranul nu s-a limitat la securizarea „zidurilor” sale externe, ci a trecut în faza de „sigilare a adâncimii strategice”, o evoluție operațională care indică pregătirea conducerii militare pentru un scenariu de război total relativ îndelungat.
Printr-o serie de notificări aviatice monitorizate de surse militare publice, „ultimul refugiu” a început să prindă contur:
Mașhad și adâncimea estică
Prin activarea apărării asupra orașului Mașhad și a bazei aeriene Nasir, Iranul își asigură ceea ce poate fi descris drept „capitala alternativă” și centrul de greutate religioasă și politică.
Această închidere a spațiului aerian protejează „planul de continuitate al guvernului” și previne orice tentativă de decapitare a conducerii în cazul în care capitala ar fi supusă unor lovituri de „orbire” oferind astfel un „spate strategic” care se extinde până la granițele estice.
Yazd și Kerman: plămânii rachetelor
Includerea orașelor centrale, cum ar fi Yazd și Kerman, în ecuația de închidere a spațiului aerian nu a fost un pas simbolic. Zonele, care găzduiesc depozite fortificate de rachete balistice în interiorul munților, reprezintă „rezerva strategică” ce va alimenta bătălia în stadiile sale avansate.
Protejarea acestor fortărețe asigură supraviețuirea capacității de ripostă, chiar dacă bazele aeriene avansate sunt neutralizate.
radarele de pe Kish: ochi care nu clipesc niciodată
În sudul îndepărtat, consolidarea apărării de deasupra insulei Kish constituie o fortificare a „radarelor avansate” care monitorizează pulsul Flotei a Cincea a SUA.
Insula a ajuns să funcționeze ca un „turn de veghe” avansat, oferind Teheranului minute cruciale de avertizare timpurie înainte de sosirea oricărui atac lansat de la bazele regionale din apropiere.
Marea Caspică: ultima arteră de aprovizionare
Prin activarea alertelor aeriene deasupra zonelor Rasht și Bandar Anzali, Iranul pune ultima cărămidă în planul său extern de securitate a aprovizionării.
Portul Bandar Anzali - sediul principal al Flotei de Nord - a fost transformat într-o zonă cu activitate militară intensă, activând efectiv o „linie de salvare” cu aliatul rus.
Această mișcare anticipează un scenariu de închidere completă a punctelor de acces din Golful Persic și a Strâmtorii Hormuz, transformând Marea Caspică în singura trecere în siguranță pentru primirea de echipamente militare și tehnice vitale, departe de ochii flotelor occidentale.
barajul radar împotriva „învăluirii nordice”
Activarea sistemelor de avertizare timpurie deasupra Babolsar și Gorgan constituie un anunț al operaționalizării unei rețele ample de supraveghere în sectorul nordic.
Acest pas coincide cu rapoartele serviciilor de informații care indică posibilitatea utilizării spațiului aerian al statelor vecine nordice, precum Azerbaidjanul, ca platforme de atac din spate împotriva instalațiilor nucleare și militare de mare adâncime.
Prin activarea radarelor de supraveghere cu rază lungă de acțiune în aceste puncte, Iranul a închis breșa prin care ar fi putut fi ocolită apărarea aeriană densă desfășurată în sud și centru.
Baza Aeriană Dasht-e Naz: alternativa de după ultima soluție
Activarea militară a zonei Sari reprezintă o măsură defensivă extrem de flexibilă.
Baza Aeriană Dasht-e Naz formează un centru alternativ de comandă și control, protejat natural în spatele lanțului muntos Alborz.
Pregătirea acestui sit pentru a prelua operațiuni aeriene și logistice în cazul în care aeroporturile Capitalei sunt scoase din funcțiune oferă conducerii militare o „adâncime operațională” decisivă în războaiele de uzură.
„McFaul” și „Warthog”: asediul care „se strânge”
În timp ce avioanele de vânătoare F-15E efectuează misiuni de adâncime, avioanele A-10 Thunderbolt II („Warthog”) securizează bazele terestre împotriva dronelor sinucigașe.
Pentru a finaliza „cleștele de descurajare”, distrugătorul purtător de rachete ghidate USS McFaul a intrat în teatrul de operațiuni al Flotei a V-a.
Datorită sistemului avansat Aegis, McFaul a devenit un zid de blocaj maritim care supraveghează rachetele și bombardierele din Hamedan, creând un echilibru terifiant între puterea de foc terestră și dominația maritimă.
Lupta „spectrelor” pentru triunghiul strategic
În această confruntare, conflictul nu se mai limitează la aeronave și rachete, ci evoluează într-o ciocnire silențioasă între frecvențe și algoritmi.
În timp ce Teheranul și-a înăsprit „încuietorile electronice” asupra rafinăriei din Tabriz și a instalațiilor din Karaj prin intermediul sistemelor Bavar-373 și S-300PMU2, Washingtonul a intrat în ecuație cu o „cheie” tehnică cunoscută sub numele de EPAWSS.
Sistemul EPAWSS, instalat pe avioanele de vânătoare F-15E, funcționează ca un „maestru” care gestionează spectrul electromagnetic. Nu se bazează exclusiv pe bruiajul tradițional, ci captează undele radar iraniene și le retransmite „distorsionate” sau „întârziate” prin intermediul tehnologiei DRFM.
Această manipulare digitală creează „ținte fantomă” și miraje electronice pe ecranele apărării antiaeriene din Tabriz, determinând sistemele de la sol să lanseze rachete în gol, epuizându-și, astfel, stocurile strategice și, în același timp, expunându-și pozițiile fortificate.
În timp ce sistemele iraniene din Hamedan se bazează pe „urmărirea activă” (active tracking), care necesită difuzarea de impulsuri radar puternice pentru a detecta amenințările, „colții” Forțelor Aeriene Americane mizează pe „detecție pasivă” (passive sensing).
Acest mod permite avioanelor de vânătoare americane să „audă respirația” radarelor iraniene și să le identifice locațiile cu precizie, fără a emite niciun semnal care să le dezvăluie prezența.
Conform monitorizărilor anterioare de informații aeriene și evaluărilor din exerciții, simpla activare a radarelor bazei Nojeh pentru a intra în modul „foc liber” o transformă instantaneu într-o „țintă iluminată” pe ecranele aeronavelor americane, precum și pe sistemele distrugătorului USS McFaul desfășurat în cadrul Flotei a V-a.
Pariul actual al Iranului se bazează pe „densitate”, adică pe construirea unei rețele radar suprapuse în cadrul triunghiului (Tabriz-Hamedan-Teheran).
Conform acestei logici, dacă sistemul american reușește să „orbească” un radar, altul preia urmărirea țintei dintr-un unghi diferit.
În schimb, Comandamentul Central al SUA (CENTCOM) mizează pe „suveranitatea digitală” oferită de sistemul EPAWSS, care conferă aeronavei o protecție completă de 360 de grade, transformând cerul operațional într-un laborator deschis pentru războiul de a șasea generație.
Evaluarea situației: distribuția finală a pionilor
Prin analiza traiectelor de zbor ale aeronavelor de transport strategic C-17 observate descărcându-și încărcătura la baza Azraq din Iordania și la baza aeriană Al-Udeid din Qatar, contururile „centrelor de greutate” devin clare:
Iordania și Cipru: platforme avansate de lansare pentru operațiuni electronice de penetrare, precum și misiuni de căutare și salvare în luptă (CSAR).
Hamedan și Tabriz: fortărețe iraniene de descurajare și potențiale puncte de lansare pentru orice răspuns care se dorește a fi de o forță egală.
Concluzie preliminară
Sincronizarea dintre sosirea distrugătorului McFaul în teatru pe mare, intensificarea zborurilor americane de realimentare în aer și sigilarea breșelor aeriene iraniene din Tabriz și Hamedan întărește o singură ipoteză: era manevrelor s-a încheiat și a început era „încărcării de luptă complete” (încărcare tactică/ combat loading).
Această acumulare tehnică ce umple cerul regiunii și marginile mărilor sale indică faptul că am depășit stadiul de „descurajare psihologică” și ne-am instalat într-o zonă de „contact dur”.
În timp ce EPAWSS își reglează frecvențele pe undele radar de deasupra Tabrizului, iar distrugătorul McFaul se pregătește să traducă datele satelitare în traiectorii de interceptare, regiunea pare suspendată într-un „limbo” temporal, așteptând o scânteie pe care politica nu o mai poate împiedica să se aprindă.
În acest peisaj, apar două scenarii - și niciun al treilea - care vor defini orele sau zilele următoare:
prima opțiune: „angajarea chirurgicală silențioasă” prin care Washingtonul încearcă să testeze „încuietorile” pe care Teheranul le-a plasat în „dosarul de seară” prin penetrări electronice limitate care măsoară viteza de răspuns a noilor radare din Karaj și Hamedan.
Totuși, acest test ar putea degenera rapid într-o confruntare deschisă dacă Teheranul decide: „curățarea cerului” de deasupra capitalei nu admite nicio ambiguitate.
a doua opțiune: „echilibrul susținut al terorii”
În acest scenariu, părțile adverse își dau seama că prețul încălcării „piesei finale” a sistemului de apărare al Iranului este prohibitiv și că prezența Flotei a Cincea complet pregătite, împreună cu McFaul face din orice acțiune ofensivă un suicid strategic.
Aici, cerul „nu va dormi” săptămâni întregi, într-un război de uzură care vizează nervii, bateriile și frecvențele.
Întrucât Asia de Vest s-a obișnuit să aștepte „date digitale” de la ministerele Apărării în majoritatea războaielor sale anterioare, harta desfășurării aeriene - care se întinde de la Akrotiri la Nojeh și de la Canalul Suez la Strâmtoarea Hormuz - confirmă că scena este completă, iar cortina se poate ridica în orice moment asupra unei noi realități regionale, târând în urma ei flacăra rachetelor care au ajuns să se vadă una pe alta dincolo de orizont.