Lectura de duminică: „Touchable” este mesajul Iranului
În filmul The Untouchables, există o scenă în care un membru al așa-numitei echipe de investigații federale „de neatins” este ucis în interiorul unui lift. Asasinii lasă un mesaj înfiorător scris în sânge: „touchable”.
Această scenă reflectă, în esență, o declarație făcută de Forța Aerospațială a Corpului Gărzii Revoluționare Islamice (IRGC/A) din Iran, în perioada 13-14 aprilie, care demonstrează că până și apărările antiaeriene bine păzite, precum cele ale Israelului și sisteme similare utilizate de SUA în Golful Persic, sunt, de fapt, vulnerabile.
Până acum, conceptul de „răbdare strategică” practicat de Republica Islamică a fost adesea respins de adversarii săi ca o simplă retorică. Cu toate acestea, recenta trecere a Iranului de la descurajare pasivă la descurajare activă prezintă o evoluție strategică care necesită un anumit context.
Politica externă a Teheranului de astăzi este susținută de ceea ce se numește „raționalitate politică”, o îndepărtare de politicile ideologice din trecut. Din această raționalitate, reiese o strategie cuprinzătoare, utilizând toate fațetele puterii de stat – diplomatică, tehnologică, industrială, economică și militară – pentru a atinge obiectivele politice supreme ale Iranului.
Această strategie multifațetă este modelată de mai multe evenimente istorice semnificative care au lăsat o amprentă de neșters asupra calculelor Teheranului. În primul rând, războiul Iran-Irak (1980–1988) – denumit în mod obișnuit în Iran „Războiul impus” – care a lăsat cicatrici adânci de la amploarea brutalității, inclusiv utilizarea de către Irak a armelor chimice și războiul extins urban și de tranșee care a devastat ambele populații. În al doilea rând, scena geopolitică post-2002 definită de discursul „Axa Răului” al fostului președinte american George W. Bush și de posturile agresive ulterioare față de Iran ale oficialilor americani, care adesea descriau țara ca fiind cel mai important actor malign care amenință securitatea globală.
Iranienii au fost motivați existențial să „nu mai suporte niciodată” tipul de vulnerabilitate pe care l-au experimentat în timpul războiului Iran-Irak. Au hotărât să realizeze acest lucru atât pe frontul militar, cât și pe cel strategic. Primul pas a fost dezvoltarea unei industrii interne de armament, astfel încât, în viitor, Iranul să poată lupta singur. În mod impresionant, în câteva decenii, programele remarcabile de drone și rachete ale țării au fost complet operaționale.
Strategic, Iranul și-a propus să țină conflictele departe de granițele sale, adoptând o strategie de „negare a zonei” sau ceea ce unii ar numi stabilirea „profunzimii strategice”. Această strategie s-a concentrat în mare măsură pe diplomație și comerț, instrumente soft power pentru a relaționa cu vecinii, deopotrivă, apropiați și îndepărtați.
Profunzimea strategică a fost atinsă, de asemenea, în tandem cu obiectivele de producție militară ale Iranului, dezvoltarea capacităților de neutralizare a amenințărilor la distanță, interzicând efectiv accesul inamicului pe o rază de 2.000 de kilometri din centrul Iranului printr-o combinație de rachete, drone, război electronic și apărare aeriană.
Obiectivul este de a lovi preventiv potențialele amenințări din Marea Roșie și din estul Mediteranei, descurajând inamicii înainte ca aceștia să poată reprezenta o amenințare directă pentru solul iranian.
Cu toate acestea, IRGC din Iran a avut nevoie de timp considerabil pentru a dezvolta, testa și strânge stocul dorit de drone, rachete și bombe în „orașele lor de rachete” subterane răspândite în Iran. Perioada de „răbdare strategică” din ultimele decenii a fost, prin urmare, crucială pentru Teheran, în special în anii Bush.
Dar la 1 aprilie 2024, roadele acestei perioade de pregătire au devenit vizibile după ce Israelul a declarat efectiv război Iranului, țintind consulatul din Damasc.
Într-o postare recentă pe X, Mahdi Mohammadi, un oficial iranian proeminent al Apărării, a declarat: „pentru orice actor rațional, există un punct în care calculele cost-beneficiu se schimbă brusc, iar strategiile sunt rescrise de la zero. Pentru Iran, atacul de la Damasc a fost acel punct.”
De fapt, Teheranul a reușit să schimbe treptele de la „răbdarea strategică” la „descurajarea activă”, deoarece IRGC era în sfârșit gata.
Rapoartele privind tipurile de drone și rachete lansate de IRGC sunt contradictorii. Afirmațiile conform cărora au fost lansate sute de drone și rachete sunt probabil exagerate. Pentru obiectivele militare ale Iranului în acea noapte, folosirea a „sute” de proiectile a fost pur și simplu inutilă.
Ceea ce este adevărat este că venerabila dronă „sinucigașă” Shahed-136 a fost folosită, alături de posibil patru modele de rachete balistice cu rază medie de acțiune (MRBM), în plus față de racheta de croazieră Paveh. Țintele, în ordinea importanței, au fost următoarele:
Mai întâi a fost baza de informații Muntele Hermon din Înălțimile Golan ocupate (33°19’00.3” N 35°48’ 22.6” E), care a fost lovită de rachetele Paveh – dar având în vedere locația sa izolată, nu sunt disponibile imagini online.
A doua a fost Baza Aeriană Ramon (30°46’ 06.6” N 34°40’ 24.0” E). Având în vedere că a fost o noapte senină, există dovezi fotografice și video independente capturate din diferite unghiuri de rachete IRGC/A care lovesc locul.
În al treilea rând, Baza Aeriană Nevatim (31°11’ 37.3” N 35°01’18.7” E), despre care armata israeliană admite că a suferit daune minore și a publicat câteva imagini din satelit.
Raidul IRGC/A, în pofida faptului că a lovit trei ținte predeterminate, a fost, în principal, o recunoaștere în forță (RIF), care este în esență o tactică militară folosită de un adversar pentru a obține informații folosind o forță considerabilă – dar nu decisivă.
Raidul aerian al Iranului i-a obligat pe israelieni să-și dezvăluie atât punctele tari, cât și punctele slabe, ceea ce se întâmplă atunci când sistemele de apărare aeriană (AD) își „luminează” senzorii electronici, activează războiul electronic (pentru a bloca sau a devia rachete și drone) și lansează rachete interceptoare.
Este obișnuit ca vehiculele aeriene fără pilot (UAV, sau drone) de Intelligence, Supraveghere și Recunoaștere (ISR) să urmărească dronele de atac - rămânând la distanță - pentru a monitoriza câmpul de luptă și a captura filme, fotografii și intelligence electronic. Dacă acest lucru s-ar face, iar dronele ISR au capturat date în pofida eforturilor intense de bruiaj ale israelienilor, ar permite IRGC/A să dezvolte o hartă detaliată a locațiilor de apărare aeriană israeliană pentru lovituri viitoare.
Cu toate acestea, IRGC/A avea în mod evident informații solide despre capabilitățile și sistemele de apărare aeriană israeliene. Deși Israelul și aliații săi (SUA, Marea Britanie, Franța și Iordania) erau deja în alertă maximă în acea noapte și au fost furnizate rapid informații de Arabia Saudită și EAU, rachetele iraniene au lovit cu succes toate țintele de pe Muntele Hermon, Ramon și Nevatim.
Armata israeliană are un sistem integrat de apărare aeriană care include Iron Dome, Arrow, David's Sling, Patriot și multe altele. Acest sistem este alimentat cu date de la un sistem radar avansat al SUA din Har Qeren, în deșertul Negev.
Misiunea sa, după cum a explicat fostul inspector de arme al ONU, Scott Ritter, pe X: „este să detecteze lansările de rachete iraniene și să transmită datele de țintire către israelianul Arrow și David's Sling și bateriile americane THAAD ABM desfășurate pentru a proteja site-urile sensibile israeliene, inclusiv Dimona și Nevatim și bazele aeriene Ramon.”
Este clar că sistemul foarte avansat al Israelului nu a reușit să protejeze Nevatim și Ramon. Aceasta din urmă este una dintre cele mai mari baze aeriene ale Israelului și găzduiește avioanele de vânătoare de top F-35l Adir, avioanele de luptă, avioanele de transport și tancurile și avioanele de recunoaștere, precum și Air Force One a Israelului, rezervată celor doi lideri politici de top ai țării. Ca atare, Nevatim este apărat de cel mai avansat scut de apărare antirachetă integrat din lume, conceput special pentru a proteja împotriva amenințării iraniene cu rachete.
IRGC/A a folosit un amestec strategic de drone ca „momeală” și rachete cu contramăsuri încorporate pentru a pătrunde în apărarea aeriană a Israelului.
În pofida utilizării modelelor MRBM mai vechi precum Ghadr, Emad și Dezful, alături de una dintre cele mai noi și mai avansate rachete ale sale, Kheibar Shekan - și în pofida numărului limitat de rachete lansate (aproximat în mod rezonabil la 30-40 de proiectile) - majoritatea rachetelor Iranului și-au atins cu succes țintele vizate.
Acest lucru s-a întâmplat chiar și în condițiile în care Israelul și aliații săi au lansat sute de interceptoare – la un cost estimat de 1,1 până la 1,3 miliarde de dolari în decurs de câteva ore. Dar costul este cea mai mică dintre problemele Tel Avivului: disponibilitatea interceptoarelor de înlocuire este și va rămâne întotdeauna principala sa preocupare.
Această situație este asemănătoare cu provocările cu care se confruntă Ucraina, care și-a epuizat interceptorii de apărare aeriană. O campanie susținută de raiduri a IRGC/A ar putea epuiza în mod similar stocurile de interceptori israelieni, mai ales dacă SUA trebuie să-și conserve propriile rezerve.
Succesul operațiunii iraniene „Truthful Promise” s-a datorat parțial alertei sporite a Israelului, declanșată de avertismentul inteligent al Iranului de 72 de ore către țările vecine. În special, membrii Axei Rezistenței, cum ar fi Ansarallah din Yemen și Hezbollah din Liban, nu au participat la atac, care a fost o inițiativă strategică iraniană, așa cum indică declarațiile liderului Ali Khamenei că Israelul „va fi pedepsit de oamenii noștri curajoși”.
Privind în viitor, implicațiile post-13 aprilie pentru securitatea regională sunt profunde. Dacă forțe aliate suplimentare din cadrul Axei Rezistenței s-ar coordona cu IRGC/A într-o ofensivă prelungită, presiunea asupra sistemului de apărare aeriană al Israelului ar putea fi copleșitoare.
Dacă ne gândim la acoperirea de apărare aeriană a Israelului ca la o pătură groasă care a fost pătrunsă de IRGC/A, atunci acoperirea de apărare aeriană pentru bazele americane din Siria, Irak și statele din Golful Persic este o pătură subțire și mizerabilă. Orice potențial conflict direct al SUA cu Iranul ar putea expune bazele americane la atacuri severe, cu posibilitatea ca aceste site-uri militare să fie depășite și trupele americane fiind expuse unui mare risc.
Operațiunea aeriană a Iranului de weekendul trecut a transmis un mesaj clar despre penetrabilitatea sistemelor sofisticate de apărare aeriană, ceea ce a dus la îngrijorare semnificativă în rândul profesioniștilor din serviciile de informații și armatei israeliene și americane.
IRGC/A a lovit foarte precis – și chiar s-a distrat cu IDF – când au aruncat focoase în piscina ofițerilor și în centrul de recreere de la Nevatim. Mesajul este: dacă nu dați înapoi, putem provoca daune grave.
Dacă acest lucru se va traduce într-o reevaluare strategică și un imbold serios către de-escaladare rămâne incert, în pofida ingeniozității tactice afișate de IRGC/A, pe care un analist american a descris-o drept o „capodoperă”.