În fiecare lună februarie, invitații se adună la hotelul Bayerischer Hof din München. Conferința privind Securitatea oferă, din 1963, o oportunitate atât pentru discursuri oficiale, cât și pentru discuții informale și discrete.
Fondatorii evenimentului provin unul din Germania, celălalt din SUA, amândoi având biografii remarcabile și fiind interesați de schimburile transatlantice dintre Republica Federală Germania și Statele Unite ale Americii.
Ewald von Kleist a făcut parte dintr-un grup de ofițeri ai Wehrmacht-ului care a plănuit o tentativă de asasinat a Führer-ului, tentativă pe care Von Kleist urma să o ducă la bun sfârșit. Edward Teller era de origine evreiască și își avea rădăcinile în Ungaria. A studiat fizica la Karlsruhe și Leipzig, s-a mutat în SUA în 1933 și a devenit unul dintre cei mai importanți, dar și cei mai controversați, ingineri din SUA. Edward Teller este considerat părintele bombei cu hidrogen.
Se spune că într-o seară din perioada celui de-al cincilea anotimp, Fasching, editorul Ewald – fondase, în 1952, Societatea pentru Studii Militare, și, în 1954, revista European Military Studies - și omul de știință Edward participau la una dintre manifestările tradiționale de Carnaval, la Hotel Bayerischer Hof. Oaspetele din Lumea Nouă a fost atât de entuziasmat, încât i-a sugerat gazdei sale din Lumea Veche să se întâlnească, anual, în cadrul rafinat al capitalei bavareze pentru a cultiva schimbul transatlantic: discutând ziua, sărbătorind noaptea.
Prima ediție s-a numit Întâlnirea Internațională de Studii Militare (Internationale Wehrkunde-Begegnung). Însoțitoarele de sex feminin au fost excluse în mod expres într-o vreme când oricum nu existau femei în această ramură a politicii internaționale. Bărbații, cazați la hotel Regina, s-au întâlnit în sala slab luminată a Camerei Meșteșugurilor. La prima conferință, una în cadru restrâns, la masă au stat împreună Henry Kissinger și viitorul cancelar german Helmut Schmidt. Criza rachetelor cubaneze tocmai se încheiase. Era apogeul Războiului Rece.
München s-a dovedit a fi o alegere excelentă pentru întâlniri - în special în perioada anului din timpul Carnavalului. Cercul de oaspeți americani a fost extins, mai întâi cu participanți din alte țări NATO, iar, după sfârșitul Războiului Rece, președintele conferinței, von Kleist, și succesorul său, Horst Teltschik, fostul consilier pe probleme de politică externă și de securitate al cancelarului Helmut Kohl, au invitat la Conferință și reprezentanți ai statelor din Europa Centrală și de Est aparținând fostului Pact de la Varșovia.
În anii următori, președintele american Ronald Reagan i-a cerut lui Teller să contribuie la dezvoltarea sistemului de apărare antirachetă. Teller, care a rămas loial Conferinței, întotdeauna în primul rând, cu capul sprijinit în baston, până la moartea sa, în 2003.
Conferința de Securitate de la München este organizată în mod privat și finanțată, în mare parte, de sponsori și parteneri. Guvernul german și Forțele Armate Germane oferă, de asemenea, susținere. Gazda este Fundația Conferinței de Securitate de la München, constituită în decembrie 2018. Fostul diplomat Wolfgang Ischinger a înființat în 2011 compania non-profit Munich Security Conference GmbH, care, în 2018, a fost inclusă în Fundație.
Din 2003, oponenții organizează un eveniment paralel, Conferința Internațională de Pace de la München.
Uneori, Conferința de Securitate face istorie
I Am Not Convinced. Joschka Fischer s-a adresat direct secretarului american al Apărării, Donald Rumsfeld, în discursul său din februarie 2003. Ministrul german de Externe s-a pronunțat împotriva unei intervenții militare în Irak. Rumsfeld abia a tresărit.
De ce să acordăm prioritate Irakului acum? Suntem departe de a ne îndeplini misiunea în Afganistan, iar destructurarea Al-Qaeda rămâne neterminată. Nimeni dintre noi nu știe dacă mâine ar putea aduce un alt atac terorist devastator - nu din partea lui Saddam Hussein, ci din colțul unde încă pândește cea mai mare amenințare: terorismul islamist.
... Le datorăm SUA democrația noastră. SUA sunt indispensabile pentru pace și stabilitate, dar pentru Germania joacă un rol deosebit de special, deoarece nu ne-am eliberat de naziști și nici nu ne-am reconstruit democrația fără ajutorul lor. Cu toate acestea, generația mea a învățat ceva important: trebuie să-ți prezinți argumentele! Și într-o democrație, pentru a prezenta argumente, trebuie să-i convingi pe alții pe propriile merite. Mă scuzați, dar nu sunt convins. Aceasta este problema - nu mă pot adresa publicului și nu pot pleda pentru război pe motive în care nu cred personal. De aceea trebuie să purtăm această discuție.
Mai târziu, Joschka Fischer a povestit:
Rumsfeld a vorbit înaintea mea. A fost unul dintre acei oratori care sunt buni și chiar străluciți atunci când joacă un meci acasă, vorbind în fața unui public care este deja de acord cu ei sau pe care îl pot domina, precum jurnaliștii la o conferință de presă, pentru că ei sunt cei care fac regulile. Rumsfeld s-a abținut să folosească un limbaj tăios în discursul său, nemaimenționând „vechea Europă”. În schimb, a întrebat, oarecum cinic, cum i-ar putea cineva spune cuiva de vârsta lui că vârsta este un aspect negativ. În rest, a explicat, încă o dată, de ce Saddam Hussein și armele sale de distrugere în masă (presupunea că acestea existau) constituiau o amenințare și de ce era important să fie înlăturat definitiv de la putere.
Pregătisem deja punctele cheie pentru un discurs, dar după ce l-am ascultat pe Rumsfeld, am decis să vorbesc direct și fără notițe, cel puțin în prima parte a discursului meu, și să răspund la întrebări fără a recurge la cârja limbajului diplomatic. De asemenea, hotărâsem să nu acord prea multă atenție sălii, unde mă așteptam deja să nu am prea mult succes, și să mă concentrez în totalitate asupra publicului televizat. Când am început, în sfârșit, să vorbesc la tribună, m-am confruntat cu un grup format dintr-un număr mare de senatori și reprezentanți americani care călătoriseră la conferință și care acum mă priveau neînțelegând. Nu eram sigur dacă era din cauza traducerii, deoarece vorbeam repede și emoționat, sau dacă avea legătură cu conținutul discursului. În orice caz, acest lucru m-a determinat să trec la engleză când am ajuns la pasajul critic în care explicam de ce nu puteam susține acest război, spre deosebire de războaiele din Kosovo, Macedonia și Afganistan, și anume pentru că nu eram convins de motivele invocate pentru acest război. „Scuzați-mă, nu sunt convins!”, am spus. Adevărata senzație nu m-a atins decât după ce m-am certat cu Rumsfeld. Au apărut rapoarte de la agenții conform cărora SPIEGEL relata de la Cancelarie că se elabora acolo un plan de trimitere a unor forțe de menținere a păcii ONU în Irak și, astfel, dezarmarea acestuia. Nici ministrul Apărării, Peter Struck, care a fost și el prezent la conferința de la München, nici eu nu aveam cea mai vagă idee despre un plan german. Deși eram familiarizat cu reflecțiile abstracte pe această temă din cadrul departamentului de politică externă al Cancelariei, nu mă gândisem prea mult la aceste idei, deoarece le consideram nefezabile, având în vedere că Statele Unite, cu putere de veto, erau hotărâte să intre în război și aveau deja o forță militară enormă în regiune. Nu știam nimic despre un „plan”, nici, se pare, guvernul de la Paris, cu care se presupunea că elaboram acest plan. Când a fost întrebat despre el, un purtător de cuvânt al Ministerului francez de Externe a negat imediat că știe ceva. Dacă ar fi existat într-adevăr un plan, acesta ar fi fost mort doar pentru că a fost dezvăluit. Se pare că Gerhard Schröder însuși vorbise cu jurnaliștii și le împărtășise câteva idei, iar aceasta s-a transformat într-o adevărată știre de copertă! Am fost nedumerit și am devenit și mai nedumerit când am luat revista de la aeroport, pentru că exista și o a doua parte a articolului, care se referea la mine și la relația mea cu cancelarul. Se numea „O relație cu fisuri” și era o știre complicată, chiar periculoasă, pentru că punea sub semnul întrebării axa crucială a coaliției.
La 10 februarie 2007, la cea de-a 43-a Conferință de Securitate a vorbit pentru prima dată un șef de stat rus. Vladimir Putin i-a povestit, ulterior, jurnalistului VGTRK, Pavel Zarubin, că și-a rescris complet discursul, singur, în timp ce era în avion spre München.
În noaptea dinaintea discursului său, Vladimir Putin s-a întâlnit cu ministrul-președintele Bavariei, Edmund Stoiber, la hotelul Vier Jahreszeiten din München. Cu Angela Merkel, Cancelarul german s-a întâlnit, după discurs. În privat. La 22 februarie 2007, consilierul american pentru securitate națională, Stephen Hadley, a vizitat Moscova.
Despre ce a vorbit Putin? Despre stereotipurile ideologice, standarde duble și alte aspecte tipice gândirii de bloc din timpul Războiului Rece. Despre modelul unei lumi unipolare, o lume în care există un singur stăpân, un singur suveran, un model inacceptabil și imposibil în lumea de astăzi. Despre singurul mecanism care poate lua decizii privind utilizarea forței militare ca ultimă soluție - Carta Națiunilor Unite. Despre pericolul potențial de destabilizare a relațiilor internaționale generat de stagnarea evidentă în problema dezarmării. Despre extinderea NATO care nu are nicio legătură cu modernizarea Alianței în sine sau cu asigurarea securității în Europa, ci reprezintă o provocare serioasă care reduce nivelul de încredere reciprocă. Rusia va fi independentă și suverană sau nu va exista de loc.
Începutul unui nou Război Rece, s-a spus. Un semnal către lume, l-au caraterizat rușii.
William Burns, ambasadorul SUA în Rusia (2005-2008), fost director al CIA, afirma în 2017:
Chiar cred că a fost un semn de exclamație combativ la adresa a ceea ce se putea vedea construindu-se în ultimii câțiva ani, și în special de la Revoluția Portocalie din Ucraina și Revoluția Trandafirilor din Georgia. Viziunea lui Putin asupra lumii este că marile puteri precum Rusia au dreptul la sfere de influență. El consideră că Rusia avea dreptul să aibă o influență predominantă în locuri precum Ucraina, așa că a văzut ceea ce se desfășura în Ucraina ca o amenințare directă nu doar la adresa acestei sfere de influență, ci și la adresa durabilității propriului regim din Rusia. El a văzut această amenințare crescând și a încercat să traseze o linie publică și combativă la München. De asemenea, era destul de îngrijorat de potențialul unei extinderi ulterioare a NATO. Dar în viziunea sa asupra lumii, care este o combinație foarte inflamabilă de insecuritate, nemulțumire și ambiție și care, într-un fel, se naște din sentimentul de umilință pe care mulți ruși l-au simțit în mijlocul tuturor promisiunilor democratice din anii 1990 ai Rusiei lui Elțin, cred că acel sentiment de umilință a fost cel care a modelat în mare măsură viziunea lui Putin asupra lumii după ce a devenit președinte.
... Nu cred că este un mare strateg și, dacă este, nu a avut un succes deosebit în acest sens, în sensul că este încă blocat într-o economie unidimensională mult prea dependentă de hidrocarburi. (...) Dar tactic, este foarte agil. Dar nu este un nebun. Puterea corupe, iar el este la putere în Rusia de mult timp, așa că are punctele sale slabe. Dar calculează foarte atent ceea ce consideră a fi interesele Rusiei și cum să le urmărească cel mai bine.
In Washington, there is a new sheriff in town. Anul trecut, la 14 februarie, la cea de-a 61-a Conferință, vicepreședintele SUA, JD Vance, a uimit, la rândul său, asistența.
Înainte de conferință, președintele american Donald Trump a purtat o conversație telefonică cu președintele rus Vladimir Putin, care a dus la înțelegeri în legătură cu negocierile ruso-ucrainene.
Despre ce a vorbit Vance? Despre necesitatea ca, în următorii ani, Europa să intensifice eforturile pentru a-și asigura propria apărare. Despre cea mai îngrijorătoare amenințare care nu este Rusia, nu este China, nu este niciun alt actor extern, ci retragerea Europei de la unele dintre valorile sale fundamentale - valori împărtășite cu Statele Unite ale Americii. Despre cei care au pierdut Războiul Rece pentru că nu au prețuit, nu au respectat toate binecuvântările extraordinare ale libertății, libertatea de a surprinde, de a greși, de a inventa, de a construi. Despre faptul că nu poți forța oamenii ce să gândească, ce să simtă sau ce să creadă. Despre faptul că democrațiile europene sunt mult mai puțin fragile decât se tem mulți oameni și, dacă li se permite cetățenilor să își exprime părerea, vor fi și mai puternice.
O declarație de război ideologic, s-a spus. Efectul Vance: americanul Vance îi învață pe europeni democrația, au fost de părere rușii.
Le critiche di Vance? Sono d’accordo con lui. Premierul italian Giorgia Meloni, în primul său interviu (martie 2025) acordat unui ziar străin (Financial Times) de la preluarea mandatului, a spus că împărtășește criticile vicepreședintelui american J.D. Vance la adresa Europei pentru că Europa și-ar fi abandonat angajamentul față de libertatea de exprimare și democrație.
Lo dico da anni... L’Europa si è un po’ persa.
Spun asta de ani de zile... Europa este puțin pierdută.
Criticile lui Trump la adresa Europei nu au fost îndreptate către cetățenii săi, ci către clasa conducătoare... și către ideea că, în loc să interpreteze realitatea și să găsească modalități de a oferi răspunsuri oamenilor, cineva le poate impune propria ideologie.
Potrivit lui Meloni, ideea că Italia trebuie să aleagă între Statele Unite și Europa trebuie respinsă. Ea o consideră atât «copilărească», cât și «superficială». Prim-ministrul a precizat, de asemenea, că nu îl consideră pe Donald Trump un adversar și intenționează să continue să respecte «primul aliat» al Italiei. „Sunt conservatoare, Trump este un lider republican.” „Cu siguranță sunt mai apropiată de el decât mulți alții.”
Conferința de Securitate de la München din acest an poartă un titlu dramatic: Under Destruction.
La München, Carnavalul este în plină desfășurare. Până la Miercurea Cenușii.